Cinci dorințe pentru 2017.

Bubuit de petarde și înecat în maioneză și șampanie, a plecat.  Bine că s-a dus! De acum am 365 de pagini albe pe care sper să nu le colorez în negru. Sau gri. Nu vreau mare lucru de la 2017. Nu îmi pun dorințe greu de îndeplinit, ci moderat-ușoare, pentru ca Universul să nu facă mari eforturi în împlinirea lor. Nu vreau nici să schimb lumea, nici să o înțeleg. Nu vreau să răstorn munții, ci doar să mă bălăcesc în mare. Nu vreau să îmi burdușec portofelul, ci creierul.

Să fie cu sănătate!

Niciodată n-am înțeles-o mai bine pe asta cu “sănătate că-i mai bună decât toate”, până anul trecut, ăla care a început prost și s-a terminat la fel. Bunica a căzut în ultima zi din an și s-a lovit la cap. Iar. Nu știe cum, nu știe de ce. Știe doar că s-a trezit pe jos, în baie. “Am răcnit și m-am ridicat”. Ar mai zice, dar  în fundal se aude bunicul, tușind. Pe el, care nu a fost bolnav nicio zi in viața lui, l-a luat ambulanța de acasă. Febră. Convulsii. O tuse care îi despica plămânii. “O răceală foarte puternică”, a decretat doctorul doct. I-a dat două perfuzii cu paracetamol și l-a trimis acasă.

E groaznică senzația că nu poți să-i ajuți, că nu le poți calma durerile, spaimele, așa cum au făcut ei cu tine, când erai un pui de om. De aia, Bunuțule, anul ăsta, răstoarnă desaga cu sănătate peste toți ai mei.

Cel puțin 12 cărți.

Una pe lună. Cel puțin. Așa mi-am propus. Nu de alta, dar simt că mi se gelifiază creierul dacă nu citesc și altceva decât pagini despre diversificarea bebelușilor și statusuri de pe Facebook.

Moșul mi-a furnizat deja primele materiale. Am fost așa de avidă de citit, că în ultima zi din an am dat ultima pagină din “Lapte Negru” a lui Elif Shafak. Mi-au mers la suflet cuvintele ei și m-am regăsit în vreo 70% dintre rânduri. Sper ca zilele astea să termin și recenzia pentru ea.

Și nu vreau doar să citesc mai mult. Vreau să scriu mai mult, despre orice, oricând.

Să mă revăd cu valurile.

Ador marea. O iubesc cu toată ființa mea. Nu mă supăr pe ea nici dacă mugește-n valuri, nici dacă e calmă ca o farfurie cu ciorbă. Mirosul ăla sărat, de alge putrede și nisip fierbinte e tot ce-mi trebuie ca să îmi încarce bateriile.

În 2014, am trădat-o pentru Praga. În 2015 am admirat-o de la distanță, de pe plajă. Ordinele doctorului, ca să nu “se stafidească produsul de concepție”.  În 2016 am tânjit de dorul ei, dar Bebele -Dragon era prea mic ca să i-l prezint. Anul ăsta vreau să o savurez. măcar zece zile.

Dorințe de ale femeilor.

Mi-e dor de o conversație cu mai mult de trei adulți. Mi-e dor de o bere rece, pe o terasă. Mi-e dor să am unghii roșii. Negre. Mov. Mi-e dor să port o haină mulată.  Îmi propun ca anul acesta să am mai multă grijă de mine, să mă aranjez mai mult decât un simplu pieptănat, să trec mai des pe la pensat, să folosesc gașca de rujuri, de farduri, de creme. Deși mi-am cumpărat sau am primit produse de make-up, nu știu dacă din martie 2016 și până acum m-am “aranjat” de mai mult de zece ori. M-am lăsat pe locul doi. Nu, trei. Nu, nici măcar trei, ci pe ultimul. Și nu e drept, și nu e corect. Viața mea nu s-a terminat când am născut.

Să nu mă mai stresez.

Sunt mereu cu teama și cu stresul în suflet. Dacă nu apuc să fierb legumele pentru bebeluș? Dacă nu reușesc să termin treburile la timp ca să-l scot la plimbare? Dacă nu adoarme suficient? Dacă nu mă joc destul cu el? Dacă  o să răcească? Dacă nu o să sălăbesc? Dacă nu mai știu nimic când mă întorc la serviciu? Dacă nu o să am timp de Soț? Dacă…dacă…nu-mi dau seama când am trecut de la a savura această perioadă din viața mea, la a o considera un stres – mai multe, chiar – în plus. Mi-am propus să mă relaxez. Să le fac pe toate la timpul lor. Să nu mă mai încarc negativ. Să mă organizez. Să mă bucur. Să râd mai mult și să mă încrunt mai puțin. Chiar spre deloc.

Leave a Reply