Final de an.

Ar fi trebuit să fie un super an. Așa îl anunțau toate hosocoapele, toți astrologii. A început prost. Bunica mea a făcut un accident vascular cerebral. A găsit-o bunicul pe jos. Dusă la Urgență, internată în spital. Însărcinată cu Bebe-Dragon, ai mei au încercat să-mi ascundă diagnosticul, că nu a ieșit nimic la CT, că o vor trimite acasă, că nu știu ce are. Până la urmă, analizele au arătat nu numai că avusese un AVC, ci și că nu fusese singurul din viața ei, că mai avea un buchet de mici accidente anterioare. Acum e bine. Sau mă rog, cât de bine poate fi o femeie în etate după un asemenea diagnostic, pus peste o poliartrită, o osteoporoză și o tromboflebită. Are permanentă nevoie de îngrijire, dar merge încetișor singură, vorbește, râde, plânge, ba chiar a urcat în pod să ducă rufele atunci când a stat singură acasă două zile, cât s-a operat bunicul de cataractă. O doare un picior, vede rău cu un ochi, face nazuri la mâncare ca un copil mic, dar e în viață. E tot ce contează.

Cariera este admirabilă, sublimă putem zice, dar lipsește cu desăvârșire.

Pe vremurile când nopțile mi le petreceam pe la Parchete, prin zăpezi sau cătune inundate de puhoaie, îmi imaginam că atunci când voi avea un copil și voi sta acasă, va fi o adevărată eliberare, un repaos sublim pe care îl voi savura. M-am înșelat. E drept că, între timp, am cotit în carieră spre PR, că zecile de telefoane s-au transformat în zeci de mailuri, că nu mai spuneam sute de povești, ci una singură într-o sută de forme, că dormeam nopțile și savuram în tihnă weekend-urile.

Acum la telefon sună doar ai mei și curierii. Mailurile îs pline de spamuri și de oferte publicitare. Mă simt amorțită intelectual. Sunt amorțită intelectual. După 10 luni de stat acasă, mi-au ruginit sinapsele. Am stat câteva zeci de secunde să mă gândesc dacă să pun sau nu un “i” la verbul “a fi”. Mi s-a scurtcircuitat timpanul când, într-o discuție cu soțul meu, am făcut trei greșeli de acord una după alta.

Nu doar contractul meu de muncă e suspendat. Intelectul meu e suspendat. Adolescentul miop a lui Eliade mă așteaptă încă la pagina 143, unde l-am lăsat în dimineața de martie când m-au dus “la sală” pentru cezariană. Book-mark-urile despre digital marketing și storytelling îs pe un calculator al cărui hard disk nu s-a mai rotit de prin iunie.

Să nu uit unde mi-am pus mințile.

2016 e anul în care am câștigat câteva kilograme și era să-mi pierd mințile. Eu, care mă credeam un caracter puternic, o fină cunoscătoare a psihicului și tipologiilor umane, am fost doborâtă de hormoni. Tropăiau în urechile mele și strigau “gata cu libertatea! Gata cu excursiile, cu vacanțele nebune, cu petrecerile! Gata cu visele tale! Tu nu mai contezi, contează doar cel mic”.

M-au năpădit frecvent lacrimile, tristețea, melancolia, dar am reușit cumva să rămân pe linia de plutire. Încă mă întristează apusurile, încă mă înspăimântă liniștea. Mi-e încă teamă că nu o să mă mai regăsesc pe mine, că o să uit unde mi-am pus mințile, unde le-am baricadat ca să le apăr de atacul furibund al hormonilor.

2016 e anul în care m-am culcat obosită și m-am trezit obosită. E anul în care, fizic, simt că s-au slăbit, rând pe rând, sinapsele, mușchii, organele, imunitatea. Dar e anul în care mi s-a întârit inima.

Bebele-Dragon.

Da, inima mi s-a mărit. Nu, nu patologic, ferească Bunuțul. Dar când mă uit la Bebele-Dragon, ceva din mine crește ca un aluat pus la dospit pe sobă. Mi se topește sufletul când, în somn, mă ia de mână și își lipește trupușorul de al meu. Sau când râde în hohote, dezvelind doi dinți mici, ca de șoricel. Sau când întoarce, foarte serios, paginile unei cărți despre culori. Sau când se ceartă, în limba lui, cu pisica, televizorul, jucăriile sale, cu oameni vizbili sau invizibili, susținându-și punctul de vedere cu trei octave peste decibilii admiși de viața la bloc.

Când mă uit la el, îmi dau seama că 2016 n-a fost un an chiar atât de rău. Mi l-a adus pe el.

2 Replies to “Final de an.”

  1. […] pe asta cu “sănătate că-i mai bună decât toate”, până anul trecut, ăla care a început prost și s-a terminat la fel. Bunica a căzut în ultima zi din an și s-a lovit la cap. Iar. Nu știe […]

  2. Ce frumos ai scris! ma regasesc in atatea dintre randuri!
    La primul punct nu bifez, in schimb inghit in sec cand ma gandesc ca niciun bunic n-a apucat sa-mi vada Copila in carne si oase… dar stiu eu ca pe undeva, faptul ca ea e aici, cu mine si e bine li se datoreaza si lor, de-acolo, de sus.

Leave a Reply