Lapte Negru – Elif Shafak.

Pe Elif Shafak am descoperit-o prin intermediul Adinei, care o avea în lista ei de scriitoare perefrate. Dacă până atunci, nu mai auzisem de Shafak, dintr-o dată, numele îmi apărea peste tot: pe grupurile de facebook, printre discuțiile cu amicii. Bastarda Istanbulului era titlul cel mai vehiculat, dar eu am ales Lapte negru, bazat pe descrierile făcute pe siteul Cărturești:

Prin Lapte negru, Elif Shafak reface cu eleganta parcursul de la scriitoarea nomada independenta la mama sedentara, plina de nesiguranta; ea nu-si dezminte imaginatia debordanta si personifica atit propriile trasaturi de caracter, sub forma unui harem de femei in miniatura, cit si feluritele faze ale depresiei postnatale care-o macina, sub infatisarea unei familii sinistre de djinni. Shafak isi impleteste gindurile inspirate de trairile unei mame cu cele ale unor scriitoare celebre precum Virginia Woolf, Sylvia Plath, Zelda Fitzgerald, Ayn Rand, Alice Walker sau Toni Morrison, cautind cu perseverenta o solutie la conflictul dintre maternitate si creativitate”.

Așa mă simt eu, ca o mamă sedentară, plină de nesiguranță. Dacă aș fi citit-o mai devreme, aș fi zis că mda, e o carte bunicică. Și atât. N-aș fi înțeles-o, n-aș fi rezonat cu ea. Asta pentru că propriile trăsături de caracter, propriile-mi Degețici nu au apărut ca la Elif Shafak înainte de sarcină, făcându-mă să mă întreb ce să aleg între maternitate și carieră sau aducându-mi în prim plan temerile despre cum se va schimba totul. Degețicile mele au venit împreună cu domnul Poton – persofinicarea lui Shafak a depresiei post-natale. Bine, nu a fost domnul Poton, ci nepotul lui, Tristețea Post-Natală. Și pentru că au venit împreună, nu le-a închis într-un seif, reducându-le la tăcere, ci le-a încurajat să țipe care mai de care mai tare.

Cred că fiecare femeie are în inima sa Corul Vocilor Discordante. Poate nu le cheamă Dominișoara Cinica Doctă, Milday Cehoviană Ambițioasă, Mica Domnișoară Practică, Mama Budincă de Orez, Doamna Derviș sau Blue Belle Bovary, dar sunt acolo, poate chiar în număr mai mare.

Majoritatea filelelor din carte sunt despre această luptă între Degețici, despre alegerea dintre carieră și maternitate și despre teama că indiferent ce alegere faci, cealaltă opțiune va fi îngropată pe veci. Și, ca să își sprijine Degețicile sau ca să le combată, Shafak trece prin biografia unor scriitoare celebre care fie au ales Cariera, fie au ales Maternitatea și și-au îngropat pornirile și capacitățile extraordinare de a crea literatură, fie au vrut să aleagă amândouă variantele.

Nu e o carte despre bebeluși, despre miracolul vieții. E despre o femeie care nu vrea să fie doar mamă, care luptă ca Maternitatea să nu îi anihileze toate celelalte aspecte ale vieții, ca într-o dictatură absolută. E o scriitură sinceră, fără ocolișuri, fără să pună sub preș un aspect despre care mamele vorbesc mai puțin, de teamă să nu fie stigmatizate: depresia post-natală. Nu e ceva ce trece peste noapte. Lui Elif Shafak i-au luat opt luni să-l alunge pe domnul Poton. Altele, reușesc mai devreme. Altele mai târziu. Unele, niciodată.

În final, Shafak își îmbrățișează condiția de mamă, și chiar trece la următorul copil, aducând pe lume și un băiețel. Dar nu a renunțat la scriitură, la interviuri, la cursurile pe care le susținea. Practic, Maternitatea schimbă totul și nu schimbă nimic. Doar rearanjează.

 

Leave a Reply