Izolare post-partum.

Ce urât sună! Izalare post-partum. Bleah! E la fel de urâtă precum sună, dar cred că ar trebui introdusă în manualele de psihologie, după tristețea și depresia post-partum. E ceva de care cu greu mai scapă câte o mamă ici-colo.

La început ești legată de casă, limitată la câteva guri de aer când bebele e prea mic pentru plimbări sau când durerea de la tăietura din abdomen încă te ține încovoiată ca o băbuță centenară.

Apoi, când bebele e mai mărișor, la vreo câteva luni, simți că ai scăpat. Că poți ieși, cu un căruț, cu un marsupiu.  E încă mic, nu-l deranjează zgomotele, poți merge la o terasă, la un pub, la cumpărături. Nu la film. De fapt, nu la orice ar dura mai mult de o oră-două pentru că bebelușului i se face foame. Des. Dacă alăptezi, nu poți să bagi mâna și să îți scoți țâța să-l hrănești pentru că locuim în țara pudibonzilor, unde sânii sunt doar obiecte sexuale. Dacă nu alăptezi, e ușor de preparat un biberon atâta timp cât ai luat cu tine jumătate de bucătărie: biberon și tetină. sterilizate. Apă la temperatura potrivită. În termos. Laptele praf, în cutie specială. Prosopel. Șervețele.

În plus,  bebelușul trebuie schimbat, iar eu nu știu în Bacău nicio cârciumă/crâșmă/bodegă, niciun bar/pub/restaurant cu cameră specială pentru schimbatul de pamperși. Deci, poți să stai să savurezi o cafea doar cât timp îi ia unui pampers să se umple.

Apoi, când bebelușul e și mai mărișor – 7-12 luni – socializarea e o aventură. Bebelușii trag de pe masă, se cațără, sunt curioși, aruncă obiectele din mână doar de dragul de a le vedea rostogolindu-se sau încântați de zgomotul pe care îl face obiectul ăla pe podea. Orice obiect. Pahar, cană, meniu, suzeta lui, poșeta ta.

Dacă atunci când era mic și stătea cuminte în căruț, pe spate, gândurind, le era drag prietenilor tări, acum, când se foiește, când bălește că îi ies dinții, când se moțofește de foame, de somn, de plictiseală de câte ori i-ai zis “nu”, încercând să salvezi paharul, ceașca, fața de masă, farfuriile sau tacâmurile din jur, acum parcă și-au pierdut răbdarea toți prietenii. Toți prietenii fără copii.

Nu-i poți blama că se foiesc pe scaun stânjeniți. Prietenii, nu copiii. Sau că după două-trei experiențe din astea nu or să te mai sune să ieși. Mă rog, după două-trei experiențe din astea, chiar dacă te sună, nu mai ieși tu. Știi că nu-ți tihnește, n-ai cum să stai. De multe ori, știind ce urmează, refuzi politicos să mai ieși. Te izolezi singură,

E drept, unele suntem norocoase și putem lăsa bebelușii la bunici. O oră, două, trei. Dar de câte ori? Adică, de câte ori pe lună poți să o suni pe maică-ta și să-i spui “las și eu la tine diavolul tazmanian, mă duc să beau un pahar de vin”? Sună urât, nu? Dar ce să-i zici? “Ți-l las pe bebe câteva ore, eu mă duc la bibliotecă. Ascunde bibelourile, încuie sertarele și ia două pastile de Xanax, că vin repede”?

Și uite așa apare izolarea aia post-partum care, probabil, o să țină până când copilul va avea buletin poate fi lăsat singur acasă cât bea și mama o cafea și-un pahar cu vin.

3 comments Add yours
  1. Oh… ma regasesc in primele parti… Adauga nascutul la final de toamna si e reteta perfecta pentru izolare, ca-n faza aia in care gangureste frumos din carut si-l place toata lumea e prea frig sa-l scoti in locuri publice si umbla virusurile mai ceva decat va umbla el prin sertare. Si deh, zici ca vin prietenii la tine, numa’ ca si ei ba au muci, ba tusesc, ba au junghiuri, ba au copii in diverse stadii de dezvoltare care nu le usureaza iesitul si socializatul. Deci, noroc ca ai nostri is de varste apropiate, scapam la un pahar de vin cam in acelasi an! 😀

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *