Manifest pentru normalitate. Luați loc.

Antescriptum: Aveți un bax de apă în casă? Luați-l în brațe și stați așa vreo câteva minute, în picioare. Cum e? Eh, acum #luatiloc și citiți mai departe. Mersi!

Nici nu-i șapte dimineață, dar mă dau jos din mașină în fața laboratorului de analize de la spital, verific în geantă să văd dacă am luat tot: buletin, cardul de sănătate (pe care mi l-au greșit la nume idioții pământului), trimiterea de la medicul de familie, borcănașul pentru analiza de urină. Dap, e tot. Urc treptele, deschid ușa, și mă izbește o mare de oameni, cârpiți de somn ca și mine. Care lipiți de pereții cu faianță de aia de era la modă când se mărita bunică-mea, care pe bănci (două puse cap la cap la intrare și două care încadrau ușa unui salon de recoltare), care sprijiniți de o bară de fier, din fața ghișeului unde se făcea “check-in”-ul. Evident că nu era deschis. La 07.00 fix. Și ce dacă e și 3 minute? Se năruie lumea în trei minute?

Măcar leșin direct la spital.

Unde să mă așez? Mă încolonez și eu lângă cei care lustruiau faianța, cu grijă ca femeia de serviciu care fugărea un mop zoios să nu mi-l altoiască peste picioare. Stomacul mi se revoltă că nu i-am dat nimic de aseară că, nah, așa se vine la analize, pe stomacul gol, chit că ești în trimestrul trei de sarcină. Și bebe ar vrea ceva și îmi dă la ficați, revoltat că i se întârzie livrarea. Dar se deschide gemulețul magic și mă gândesc că nu va dura mult. M-am înșelat. Sistemul de carduri e figurant din nou, doamna de la ghișeu tastează de zici că acum învață cum e cu literele, calculele le face din creion pe hârtia care îi acoperă masa de lucru, iar chitanțele le scrie de mână.

Pfuai, ce cald s-a făcut. Și stomacul mă roade. Nu știu dacă de foame sau iar mă apucă o criză de aia de arsuri. Mă balansez de pe un picior pe altul. Aș vrea să mă așez undeva, dar nu am unde. Băncile – puține – îs pline: câteva băbuțe, niște moși simpatici – sigur nu-s orășeni după cum îs îmbrăcați, vreo șase copii, domni și doamne care butonează telefoanele. Nicio șansă să prind măcar un colț de bancă liber. Mi-e cald. Și a trecut senzația de foame. A apărut aia de rău. Îmi vâjâie capul, simt cum mă ia cu leșin și m-aș așeza pe vine, sprijinită de perete, dar coada a înaintat și acum sunt în zona dintre faianță și bara aia de metal, lungă cât ghișeul.

Mă țin de poșetă că de altceva nu am. Mă gândesc că tot răul spre bine: dacă leșin, măcar leșin în spital, îs aproape de Urgențe. Bebe se foiește nervos în burtă. Face ditamai răscoala. Acidul din stomac îmi arde gâtul și îmi ajunge în gură, mai am trei oameni în fața mea, dar asta e, mă duc la baie. Îs numai câțiva pași până la ușa toaletei, dar o doamnă care iese de acolo mă oprește scurt. “Nu vă recomand”.

“Să stea la coadă ca toată lumea”.

Mă întorc la coadă. Un tânăr și o doamnă în etate în fața mea. Hai, bebe, hai că mai avem puțin! Doamna mă vede și mă ia de cot.

-Mergeți, doamnă, în față, că leșinați aici.

-Eh, lăsați, mult a fost, puțin a mai rămas.

Nu bagă în seamă cuvintele mele, îmi face loc, ajung în fața ei. Cea de la ghișeu dă să îmi ia cardul de sănătate, buletinul și trimiterea, dar tânărul îl împinge pe al lui și îmi aruncă o privire urâcioasă. Ce să-i zic? E rândul lui, pe bună dreptate. Vine și al meu, când începusem să văd deja cu picățele.

Credeați că aici se termină epopeea? Nope. După coada la ghișeu, a urmat coada de la camera de recoltare, aia încadrată de cele două bănci. Ticsite. Stomacul era ca un vulcan care scuipa flăcări pe gâtul meu, capul mi se învârtea și aveam impresia că îmi voi pierde echilbrul chiar și numai dacă îndrăznesc să clipesc. #Bebeinburtica făcea ravagii: pumni și picioare în coaste, ficat, vezică. Eram transpirată toată și începea să mă ia când cu frig, când cu cald. Hai, bebe, hai, să rezistăm împreună! Încă 10 oameni în fața noastră.

M-am dezlipit de perete și am vrut să ies. Am zis că dacă nu iau o gură de aer, nasc acolo. Cu un picior în prag, fata care urma la recoltare, s-a dat doi pași în spate și mi-a făcut loc.

-Mergeți în locul meu. Eu mai pot să aștept. Atât a zis și m-a împins în cabinet.

Nu am apucat nici să-i zic mersi pentru că eram ocupată să-i bag în mă-sa pe doi ghiolbani care, cu cururile așezate bine pe una dintre băncuțe, au început să vocifereze că nu e corect, că ei de ce să aștepte și eu nu, că e nesimțire să nu stau la rând. Cred că i-am înjurat în gând, pentru că sigur nu am mai avut forță să deschid gura, atât de rău îmi era.

Când am ieșit de la recoltatul de sânge nu mai era acolo fata căreia aș fi vrut să-i mulțumesc. Răsculații ăia doi erau, dar nu-și scoteau nasurile din telefon. Și, la cum se uitau ceilalți oameni la ei, cred că le-a împărțit altcineva niște cuvinte de bine, în locul meu.

Mno, și acum dacă tot ați avut răbdare și ați citit până aici, mai îndurați câteva secunde ca să vă explic și de ce am scris postul ăsta. E o campanie de “awerness” – nah, că mă dau mare – prin care să se tragă un semnal de alarmă și de educație: oferiți locul vostru unei viitoare mămici, dacă vi se ivește ocazia. În autobuz, la coadă la Taxe și Impozite, la rând la pâine, în troleu, tramvai sau microbuz. Nu aveți idee cât bine faceți nu neapărat femeii ăleia, ci copilului pe care îl poartă. Nicio mămică nu stă la coadă sau în picioare de dragul de a vedea cât îi rezistă gleznele și încheieturile când sprijină pe ele nijte multe kilograme. Și, nu, nu-s că ne-a plăcut shaworma, ci că ducem în marsupiu un bebe, placentă și ceva lichid amniotic. Minim 10 kile. Cam cât un bax de apă.

Sursa Foto: Daily Telegraph

Post scriptum: O să aud comentarii că de ce nu m-am dus la privat dacă îs așa sensibilă. M-am dus. La primele analize. Era o coadă tot la fel de mare și tot atâtea locuri libere pe scaune. Zero. Și a fost prima oară în toată perioada de sarcină când mi-a fost greață. Și nu, nu mi-a cedat nimeni locul. Am așteptat 45 de minute. Și în plus, dacă tot plătesc la stat de zece ani, măcar să primesc ceva de banii ăia.

1 Comment

  1. Mdaaa, stim si cu statul la usa la medic… pacat 🙁
    Foarte fain articolul si vizualul, multumim!’

Leave a Reply