Un an cu Bebele Dragon.

Azi se împlinește un an cu Bebele în brațe. Bine, ca să respect firul evenimentelor, abia mâine e un an de când stă Bebe în brațele mamei sale pentru că în prima zi eu nu l-am văzut. L-au văzut bunicii, taică-su, unchi, mătușe, prietenele mele, dar nu eu. Din punctul ăsta de vedere, Maternitatea din Bacău sucks. Mamele cu cezariană nu își văd, nu-și îmbrățișează, nu-și sărută și nu-și mângâie bebelușii până a doua zi. Sunt sus pe ATI, și, evident, micuții lor sunt singuri, îndopați cu lapte praf. E motivul pentru care am cerut rahi-anestezie, nu totală. Am primit, dar nu și-a făcut efectul așa că am fost adormită. Dar asta e o altă poveste, pentru o altă dată, o poveste despre cum e să ceri să ți se aducă bebelușul și să nu se uite nimeni la tine.

Azi e despre Bebe, despre cum nu există destule cuvinte în niciuna din limbile pământului și nici în toate la un loc pentru a exprima ce mult înseamnă el pentru noi.

Da, au fost nopți nedormite, momente când simțeam că mă ia depresia, când aveam impresia că viața mea așa cum o știam eu s-a sfârșit, că voi fi legată de el ca de o piatră de moară. Au fost clipe în care nu știam ce să fac, cum să mă comport. Au fost nopți în care am plâns de nesomn și de ciudă că se trezea de fiecare dată când îl puneam jos, în pătuț.  Aș fi ipocrită să spun că au fost 365 de zile roz. Sau de nopți pufoase cu unicorni. Dar fiecare clipă de aia și fiecare moment mai gri s-au topit când ne-a zâmbit, când deschidea ochii și se uita la noi, când gângurea, când ne strângea de degete, când a stat pe burtă, în patru labe sau acum, când face sute de ture de casă, cu gura până la urechi de încântare, vorbind non stop, de parcă ar povesti fiecare pas pe care îl face.

Old life. New life.

Nu mă mai satur de cârlionții lui, de mirosul lui, de zâmbetul cu șase dinți, de privirea lui curioasă când vede ceva pentru prima dată. Îmi e dor de viața mea de dinainte? Da. Îmi e dor de o ieșire în oraș la orice oră din noapte aș vrea. Îmi lipsesc băile lungi, cu un pahar de vin și o carte. Îmi e dor de o conversație mai lungă de o oră care să implce gugu-gaga. Îmi e greu să mă uit la mîinile mele fără manichiură făcută, la sprâncenele nepensate, la zecile de drafturi de pe bloguri neterminate, la câte și mai câte. Dar, încet în cet am învățat că cele două vieți ale mele nu se exclud, așa că am început să învăț cum să-i fac loc vechii Eu în viața cea nouă. Am nevoie de o baie de relaxare? Soț se descurcă excelent cu Bebelușul și am toată baza în el. Aș putea pleca liniștită de acasă la un suc cu fetele și să-i las doar pe ei doi. Am experimentat deja când am fost la cumpărăturile pentru câteva cadouri de Crăciun, și i-am găsit dansând și râzând în hohote. Am nevoie de o jumătate de oră pentru un pensat la salon? Bunicii ar fi în stare să se bată pentru care să stea cu el în jumătatea aia de oră. Așa că, încet-încet, viața mea veche, ușor luată la pilă pentru mici modificări, are loc în viața mea nouă.

Aș schimba ceva dacă ar fi să dau timpul înapoi? Poate aș fi mai relaxată, mai puțin panicată. Poate mi-aș face mai puține griji pentru când trebuie să cadă buricul, cât să fiarbă morcovul,  cât să fie scutecul de greu, cât să fie hainele de călcate la abur, când or ieși dinții.

În schimb, nu aș da pentru nimic nopțile dormite alături de el. Nici măcar pe alea nedormite, în care am stat piele pe piele și ochi în ochi. Nu aș schimba niciuna din zilele petrecute împreună. Poate doar le-aș lungi. Aș schimba ceva la el? Absolut nimic. E perfect!

Leave a Reply