Ce ajută și ce strică – Oana Moraru sau Cum a fost la prima mea conferință online.

În timp ce scriu rândurile astea, în fundal e știrea cu cei doi copii uciși de avalanșele din Retezat. E plin wall-ul meu de gânduri de bine pentru sufletele micuților, dar și de degete acuzatoare la adresa tatălui, care și-a împins fiica să doboare recorduri, care nu a ascultat de salvamontiști. Și printre cuvintele astea, îmi apar cuvintele Oanei Moraru de sâmbătă dimineață, de la conferință. O să îmi gravez undeva tot ce a spus despre competiție și competitivitate, despre cum ne valorizăm copiii doar atunci când reușesc, când vin cu note mari acasă, despre cât de rău le facem când credem că le facem bine, că îi împingem să fie mai buni, mai realizați, mai bogați, mai creativi, mai deștepți ca X și mai fâșneți ca Y.

Când a gândit conferința Ce Contează de fapt? Ce ajută și ce strică, Prințesa Urbană s-a gândit și la noi, părinții de bebei mici, care nu prea putem părăsi provincia pentru câteva ore în capitală. A fost atipic, în sensul că nu a venit Oana Moraru cu un speech de acasă, ci a răspuns întrebărilor pe care Ioana Chicet-Macoveiciuc (Prințesa Urbană) le-a strâns special pentru acest eveniment. Am ascultat toate răspunsurile, dar le-am selectat doar pe cele care mă presează pe mine acum: pentru vârsta 0-6 ani.

Toleranța la frustrare.

Pun pariu că la asta suntem corijenți 80% dintre părinți. Din dorința de a avea un bebe fericit, fără lacrimi în ochi, suntem non-stop la dispoziția lor. Voia o jucărie, i-o dădeam, nu trebuia să se întindă el prea mult. Cum gângurea puțin, cum eram hop-țop lângă el. Și uite așa îi scădeam toleranța la frustrare, lucru care, am aflat de la Oana Moraru se va reflecta chiar și peste ani, în perfermonațele lui academice. Practic, nu va învăța ce e răbdarea. Exemplul ei a fost unul cu o problemă de matematică de la școală: un copil cu o toleranță scăzută la frustrare, nu va avea răbdarea necesară să ciească enunțul, să treacă prin fiecare etapă logică pentru rezolvarea acelui exercițiu. Nu vor ști să asculte, să citească activ, să fie creativi.

Rezolvare: dacă vorbiți doi adulți și vrea bebe băgat în seamă, amânați momentul, împingeți-l ușurel cu mâna, spuneți-i să aștepte. Vrea să îi cumpărați non stop mașinuțe și păpuși? Mai bine le dați lor bănuți săptămâna și îi învățați să amâne momentul până când vor strânge toată suma.

Plictisul e bun.

Atenția unui copil între 0 și 6 ani va fi fracționată de toate jucăriile din camera lui, de toți stimulii vizuali și auditivi, ceea ce nu-l va ajuta de nicio culoaare pe viitor, când poate va trebui să fie inovatori, să facă mult cu resurse puține. Oana zice că decât un munte de jucării, mai bine 20 de cuburi. Dacă le va avea doar cuburile la îndemână va învăța să fie creativ. Poate la început le va pune doar unele peste altele să facă un turn, dar în curând va diversifica: poate o căsuță, poate un pod.

Ideea de rotire a jucăriilor nu e nouă, am mai auzit de ea, dar nu pentru a dezvolta creativitatea, ci pentru a nu se plictisi cei mici. Ori plictisul e bun, spune Oana Moraru. Studiile arată că plictisul stă și el la baza ideilor mișto, inovative. Ba mai mult, dacă nu se plictisesc, dacă nu sunt mereu înconjurați de jucării, copiii respectivi devin dependenți de obiecte concrete. Cu alte cuvinte, nu vor putea gândi, nu se vor putea concentra decâ dacă vor avea un obiect în mână.

Crizele și cum le rezistăm.

Nu există copil să nu plângă, să nu facă tantrumuri, să nu izbească, să nu fie furios. Și în acele momente nimic din ce îi explicăm noi logic și rațional nu pare a ajunge la el. Nici nu are cum. pentru că în momente de criză – și ei, și noi – funcționăm pe amigdală, structură din creierul nostru, care ne împinge la impulsuri primitive.

Rezolvarea:  90 de secunde nu fă nimic. Lasă să treacă furtuna. Și din mintea lui și din a ta. Respiră. Nu știu dacă va funcționa, mie una 90 de secunde mi se pare un timp foarte îndelungat. Dar, promit să încerc.

Ce-am decis să schimb.

M-a încercat un sentiment de vină în timpul conferinței, pentru că mi-am dat seama că am greșit. Din fericire, Oana a zis că totul se poate îndrepta și că niciodată nu e prea târziu. De aceea, am decis să fac câteva schimbări:

  • jucăriile au fost strânse toate în cutii, pus capac și le scoatem pe rând: azi  – cuburi, mâine – mingile, poimâine – animalele de cauciuc și tot așa.
  • nu mă mai înființez lângă pătuțul lui imediat ce am auzit că s-a foit a trezire din somnicul de amiază. Îl mai las vreo câteva minute singur.
  • vrea o jucărie, o carte, nu i-o mai aduc eu. Îl ajut să meargă să o ia singur.
  • vom citi mai mult. Copiilor e bine să le citești de la 2 luni. Cu cât aud mai multe cuvinte, mai des, cu atât li se dezvoltă intelectul. Singura mea problemă e că atunci când vede o carte, Bebex vrea să o răsfoiască, nu să mă audă pe mine citind. Așa că, dacă aveți sfaturi sau idei cum să rezolv asta, scrieți-mi un comentariu.

Dincolo de sfaturile practice, aplicate, o să îmi rămână mereu în minte că un copil care acasă are toate nevoie împlinite, care e iubit dincolo de reușitele lui, care este drăgălit necondiționat, care e împlinit emoțional și spiritual, va face mai ușor față acestei lumi, nu va fi așa de afectat de cuvintele răutăcioase ale celorlalți, va inova, va fi creativ, va reuși.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *