De ce vreau să mă duc la cursul de Storytelling al Livianei Tane.

Da, chiar așa, de ce vreau? Cred că am primit întrebarea asta de vreo câteva (multe) ori  de când Facebook-ul a anunțat că mă duc  pe 21 mai la workshopul de Storytelling. Ce naiba, dragă, doar ai învățat patru ani cum se scrie, n-ai făcut o facultate pentru asta? N-ai lucrat atâția ani în jurnalism? Ce, crezi că au reinventat apa caldă în mass-media de când ai plecat tu, acum doi ani?

Băi, nu e numai pentru jurnaliști, am zis eu. E pentru oameni care scriu sau care vor să scrie, de la marketing, la PR, la jurnaliști, la scriitori. Ahaaa, tu vrei să scoți o carte! Tu vrei să te întorci în presă!

Nu, nu vreau înapoi în presă, dar vreau să scriu. Și de asta, o să vă explic mai jos de ce țin așa de mult să mă duc la workshopul ăsta.

Am spus așa de multe povești…

Când eram eu în facultate, la Opinia Studențească, am iubit reportajul. Am scris câteva. Proaste, am zis eu. Unele bune, au zis alții, de le-au și premiat. Dar nu asta contează. Contează că mi-a plăcut mereu să spun povești, să duc oamenii prin cuvinte să vadă locurile pe care le-am văzut eu, să stea lângă personaje alături de care am stat eu, să miroasă ce-am mirosit eu, să guste ce am gustat eu. De la povestea amară a salinei de la Cacica, la femeile bătute ale Iașului, nu cred că era vreo temă despre care să nu pot “croșeta” ceva.

La Opinia Studențească, alături de Nicole, verificând textele înainte de apariția ziarului.
M-a învățat profesorul coordonator de la Opinia, Boieru’,  – da-i-ar Dumnezo sănătate – nu numai să pictez într-un text, ci să și prezint “pânza” ca să-l “prind” pe cititor: să așez cuvintele, intertitlurile, titlurile, chapeu-urile.  Mă suna sâmbătă dimineață – ziarul ieșea luni – și-mi spunea: băi, Sardel, titlu’ ăla e prost tare, fată! În zece minute cât sudam două țigări pe holul căminului  găseam măcar cinci variante noi.

…că n-am mai știut să povestesc.

Apoi am dat presa scrisă pe tv. Personajele mele de Brunea Fox s-au transformat în mascați, încătușați, accidentați, bătuți, violați și violate. Ca să fiu cinică, pentru un rănit nu mă dădeam jos din pat. De la doi morți în sus era deranj mare dacă nu ajungeam. Bine, mergea și un singur mort dacă avea “poveste”, altfel de poveste decât cele boeme din perioada Opiniei Studențești. Adică trebuia să aibă funcție, sau să fie de can-can sau  – ca să citez din colegu’ Daniel de la PRO – “să plângă sala”. Am zis sute de astfel de “povești”, le-am scris cu fundul pe scările de la Parchete, la lumina girofarurilor de la vreo mașină de Poliție, în gări, pe câmpuri biciuite de zăpadă, în bărcile pompierilor pe la inundații.

Primul meu live, cu DSNG trimis de la București.
Personajele mele nu mai erau așa idilice, dar erau ale mele. Și m-am încărcat cu ele. Și am luat cu mine acasă fiecare desculț, fiecare flămând, fiecare abandonat, fiecare învinețit, călcat de mașină, sfârtecat, bătut sau tâlhărit. Au fost așa de mulți că au devenit unul. Ajunsesem în punctul în care aveam impresia că trebuie să schimb numai numele lor într-o știre. Povestea era aceeași. Sau cel puțin așa ajunsesem eu să o văd. Am spus-o atât de des, că nu mai știam cum să o spun. Și am pus punct.

Decât o mie și tragice, mai bine una și de viață.

Și așa a aranjat Bunuțul astrele, de am ajuns din presă în marketing. Branding, mai exact și pompos. Din minim trei “povești” cât era norma zilnică, eu trebuia să scriu acum doar una. Aceiași. În fiecare zi. Și a trebuit să mă reinventez ca să spun povestea asta zi de zi, fără să plictisesc, fără can-can, dar să facă lumea să ducă vorba, fără să smulgă o lacrimă, dar să găsească o emoție pe care să se cuibărească. Fără funcție, dar să fie un star. Mai ții minte alea cinci titluri pe care le găseam în mai puțin de două țigări în facultate? Nu mai aveam nevoie de ele. Personajele mele? Aveam doar unul, și trebuia prezentat fiecăruia altfel. Intertitluri în emailuri? Hahaha! Chapeau-uri la telefon cu furnizori sau clienți? Imposibil!

Deci, a fost un altfel de storytelling. Un altfel de story, de fapt. Dar zic eu că am izbutit cumva, uitând tot ce am învățat și asimilând noi registre. Dar simt că le-am uitat și pe alea, că le-au șters niște valuri succesive de hormoni post-partum.

Bine, și de ce vrei să te duci la workshopul ăla?

Că între zecile de reportaje din facultate, miile de știri din următorii ani, singura poveste din 2015 încoace și Hokey-Pokey de pe Baby TV m-am cam pierdut. Nu mai am un stil al meu, parcă nu mi se mai leagă vorbele, parcă mi s-a lichefiat creierul. Sigur nu mai sunt scorpia aia capabilă să sune la 02.00 noaptea un director de spital că ea vrea să facă nuj ce material la Urgențe. Sigur nu-s vreo Brunea Fox. Sigur nu sunt doar mămică și nevastă. Și atunci, ce sunt?

Mă întorc în toamnă la povestea mea și vreau să o reiau fresh, cu o nouă atitudine, cu un nou stil. Vreau să știu eu, pentru sufletul meu, că femeia aia mă ține acolo pentru că zic foarte mișto povestea produsului ei, nu pentru că o obligă legea.

Și mai vreau să cresc și blogul ăsta. Și mai vreau să scriu alte sute de povești. Că vor fi într-o o carte pentru adulți, că va fi o carte pentru copii, că nu o va publica nimeni și o va citi doar Soț, mă doare fix în cot. Vreau să reînvăț să scriu. Și am nevoie de un Boier. Și sper ca Liviana Tane de la The Nest Project să fie Boieru’ meu cel nou. Să-mi zică ea dacă am material de așa ceva sau visez beșini de inorogi.  De aia mă duc la workshopul ei!

Vii? Hai!

Și dacă ești în presă, în marketing, în PR hai și tu! Că ce am învățat eu în facultate nu se mai aplică azi. Da, or fi aceleași cinci întrebări în jurnalism, dar când am absolvit eu nici nu se pomenea de Facebook, de bloguri, de jurnalism civic altul decât rubrica “Pe adresa redacției”. Nu mai zic de marketing cât și cum s-a schimbat.

Da, or fi aceleași reguli cu introducere, intrigă, punct culminant și final, dar poate mai e ceva acolo… Vii să vedem? Pe 21 mai? Înscrierile se fac pe aici.

2 Replies to “De ce vreau să mă duc la cursul de Storytelling al Livianei Tane.”

  1. Am citit acum câtiva ani o carte despre storytelling… Am adorat-o. Merita sa participi la un asemenea curs. Sa știi că am verificat fb-ul… Și din fericire pentru tine, și din păcate pentru mine, sesiunea e la Bacău.
    Aștept să citesc detaliile picante despre curs și opiniile de după!

    1. Poți să îmi spui numele cărții, te rog?

Leave a Reply