Cum am ars-o o lună citindu-l pe Anghelescu.

Cum a ars-o Anghelescu o lună ca scriitor de succes nu a fost un “must have” pe lista mea de lecturi. A venit bonus la o comandă online, pe Libris, cu Regii lui Nureldin și Inima mea și alte găuri negre. Pe astea două le voiam musai.

Revenind la Anghelescu. E prima carte pe care o citesc de la Cristina Nemerovschi și nu va fi ultima. Nu pentru că vreo capodoperă de Nobel în literatură, ci pentru că nu aș vrea să o judec pe autoare după o singură carte.

Am citit-o greu, mi-a luat aproape o lună. Nu mă (a)trăgea așa cum a făcut-o, de exemplu, Splendida cetate a celor o mie de sori. Poate o fi din cauza personajelor care mi s-au părut prea cartonate, prea neverosimile, mult prea forțate. Ok, am priceput satira asupra bulei scriitorilor wanna be, umorul de situație, de limbaj, de nume, gen Caragiale. Doar că nu a ieșit ca la Caragiale.

Gigi Anghelescu e un semidoct de 39 de ani. Ba nu. E un semidoct agramat și atehnic. E angajat la o bancă, dar e dornic să se afirme în literatură, în poezie în principal, deși la un moment dat are și vreo șapte pagini scrise dintr-un roman. Vrea să fie scriitor de succes, dar nu orice fel de scriitor. Nu vrea să fie vulgar, pronografic, cum e Cernătescu, cel mai apreciat și publicat penel. Nu vrea rimă albă. Nu vrea nimic din stilul contemporan.

E prieten cu Varvara Vagonet, Păstravioara Pămătuf, dar și cu Mateescu și Georgescu, cei de la care i-a venit probabil ideea de a scrie și a deveni mare autor.

Toată cartea e despre încercarea lui de a compune și de a găsi o editură care să îl publice în tiraje astronomice, chiar dacă el are abia câteva rânduri schițate.

pagini din cartea Cum a ars-o anghelescu o luna ca scriitor de succes

Înțeleg că e un pamflet la lumea orgolioasă a celor care vor să fie publicați deși nu au nimic de spus, a recenziilor făcute pe bani tot soiul de neaveniți, un univers al lingușitorilor, al promovării pe Facebook în tot felul de grupuri ciudate, al editurilor falimentare de garsonieră. Cu toate astea nu m-am amuzat. Nu am râs nicio secundă. Nu mi s-a părut nimic nosttim. Gigi Anghelescu mi s-a arătat ca un bolnav mintal pentru că numai un astfel de om ar putea crede că îl spionează Demiurgul ca pe un gândac în borcan. Mno, cum să râd de o persoană cu probleme la mansardă, fie ea și virtuală?

 

Recunosc, finalul m-a surprins. De asta cred că nu e ok să judec autoarea numai după o carte. Vreau să mai citesc ceva de la ea și deja mi-am trecut pe listă seria cu ultimele vrăjitoare din Transilvania.

Voi l-ați citit pe Anghelescu? V-ați amuzat? Că poate cartea e nostimă și e ceva în neregulă cu mine.

Leave a Reply